Roxana Cornea
Apatia simplă a unei zi de joi din luna septembrie şi figura impasibilă a angajatei CFR de la agenţia de bilete nu anunţau nimic din aventura care a urmat.... Angajata, plictisită, aştepta, în timp ce făcea baloane din guma de mestecat, să ne hotărâm ce tren să luăm spre Ipoteşti. Alternativele de pe ruta Braşov-Botoşani erau destul de încâlcite având în vedere variantele cu „schimbare“ oferite de CFR. Mai bine am fi mers cu un balon cu nacelă! Dar, privind partea pozitivă a lucrurilor, ce poate fi mai relaxant decât o tabără de creaţie pentru tinerii scriitori din mai multe centre ale ţării, desfăşurată la Memorialul Ipoteşti (25-30 septembrie), când îţi place să faci băi de creaţie în natură? (Eminescu ar fi fost încântat, şi nu numai el!) Ipoteştiul, la care meditam din compartimetul de clasa a II-a al rapidului de Botoşani, îmi părea un loc desprins din paginile vechilor manuale, un loc desuet, ridiculizat în mediile şcolare şi universitare. Totuşi, la faţa locului, am descoperit un sat de vacanţă dotat după noile standarde UE, pitoresc şi simpatic, în care toată lumea s-a simţit excelent. Totuşi, cineva ar trebui să-i schimbe numele. Memorialul Ipoteşti sună lugubru; parcă ar fi unul din locurile acelea sumbre, desprins din documentarul Luciei Hosu Longin de la TVR. În rest, numai de bine despre acest loc proaspăt, care are ca muzică originală de fundal dulcele grai moldovinesc.
Tabăra de creaţie la care am participat, „Literatura Povicată“, a fost un proiect iniţiat de Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului, din Cluj, şi susţinut de Uniunea Scriitorilor. Au participat, în calitate de writing gurus (sau guru sau guri consacrate) ai atelierelor de scriere creatoare: Romaniţa Costantinescu, Ruxandra Cesereanu, Alexandru Muşina, Caius Dobrescu, Romulus Bucur şi Daniel Vighi. Neofiţii, participanţii-învăţăcei (din Bucureşti, Cluj, Braşov, Timişoara) au fost în număr de treizeci: studenţi, masteranzi şi elevi.
După întâlnirea şefilor de ateliere pe 25 sepembrie seara, a urmat în zorii celei de-a doua zile prezentarea şnur a atelierelor de către conducătorii lor. Sarcina alegerii atelierelor, în funcţie de afinităţile elective şi nu numai, a revenit participanţilor. S-a recurs la varianta desfăşurării a câte două ateliere de scriere creatoare în paralel, astfel încît participanţii să poată opta atât dimineţa cât şi seara. S-au suţinut şase ateliere de scriere creatoare, unul mai nonconformist ca altul.
La atelierul susţinut de Romaniţa Constatinescu (profesor de Teoria literaturii la Facultatea de Litere din Bucureşti) s-a recurs la metoda scrierii unui text colectiv, despre o nuntă foarte originală pe un feribot, urmând ca fiecare să-şi imagineze sfârsitul acestei poveşti în care, după metoda şase negri mititei, cineva trebuie să moară repede şi degrabă. Aşa că în textele colegilor s-a murit pe capete, ca la apocalipsă.
Poetul Romulus Bucur, cunoscut mai ales pentru umorul care îl caracterizează, profesor la Facultatea de Litere din Braşov, a încercat să construiască, cu cei prezenţi la atelierul domniei sale, începuri şi sfârşituri de poeme.
Călăuză şi şerpaş al drumurilor trei-sfertului academic - din generaţia literară în blugi din anii `80, profesor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, fan Jimi Hendrix, scriitorul Daniel Vighi ne-a oferit un model de atelier foarte original şi interesant. Despre Adam, gardian polonez la un lagăr fascist din Polonia, din satul Bulci, inclus în proiectul SOS prin artă - Castele de pe Valea Mureşului. Adam a fost arestat de Securitate şi de CIA prin 1962 şi, după spusele unui localnic, a locuit în căsuţa grădinarului, care aparţinea castelului din satul izolat Bulci. De la aceste date concrete oferite despre personaj, fiecare trebuia să-şi imagineze propia lui poveste în diverse maniere narative şi ... timpuri verbale.
Fazanul, Bibicul, Coate-goale, aşa cum se autodefineşte autorul Scrisorilor unui fazan. Epistolarul de la Olăneşti, poetul Alexandru Muşina, „VETERAN AL CURSURILOR DE SCRIERE CREATOARE“, a oferit un model de rescriere creatoare participanţilor la Ipoteşti, propunându-le în acelaşi timp învăţăceilor întoarcerea spre marii maeştri (T.S. Eliot sau Erza Pound). Pe parcursul taberei, nu mică a fost mirarea participanţilor să descopere că poetul Muşina este (şi) o incredibilă enciclopedie de bancuri cu eroi internaţionali. „Muşina e poet, nimic de costatat aici“ (Nora Vasilescu)
Poet, eseist şi romancier, profesor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Transilvania“ din Braşov, fost consilier al Ministrului Afacerilor Externe şi director al Centrului de formare al MAE, mai nou, autor al proaspătului roman Teza de doctorat, Caius Dobrescu ne-a destăinuit la Ipoteşti că singurul lucru care s-a remarcat în legătură cu acest roman e că are 890 de pagini. „Dar nu este deloc aşa.“ De ce? Veţi vedea dacă-l citiţi... Celor prezenţi la atelierul său, Caius Dobrescu le-a propus scrierea unui thriller. Tot ce pot să vă spun e că s-a pornit de la thrillerul ajungerii la Ipoteşti cu CFR-ul şi s-a mers mult, mult mai departe… spre Calea Lactee.
Pentru tinerii juni braşoveni, pentru că ei au fost majoritari la acest atelier, piatra de încercare, o adevarată provocare adică, a taberei de scriere creatoare de la Ipoteşti a fost atelierul Ruxandrei Cesereanu. Atelierul poetei şi prozatoarei clujene care s-a desfăşurat pe muzica psihedelică a formaţiei rock Van Der Graaf Generator. Fiecare şaman trebuia să-şi găsească în amfiteatrul imens „locul lui energetic“ şi, sub magia muzicii sau a inspiraţei de moment (a depins de fiecare în parte dacă a vrut sau nu să intre în transă, să-şi acceseze inconştientul), să producă texte, să scrie sau să descrie imagini, într-un fel după metoda dicteului automat, în manieră delirionistă. La sfârşit, Ruxandra Cesereanu, transformată, după spunsele domniei sale, în canapea psihanalitică, a recurs la interpretarea imaginilor produse. Nu vă puteţi închipui cât de interesant a fost totul!
Din culisese Taberei de la Ipoteşti vă mai pot destănui un lucru: concomitent cu aceste ateliere, în căsuţa în care am locuit timp de o săptămână cu mare placere (care s-a transformat între timp într-un fel de Han al Ancuţei - prietenii ştiu de ce!) s-au desfăşurat, în timpul nopţilor albe, alte ateliere în care s-a cântat furtunos la chitară, s-a dansat, s-a dat în cărţi de Tarot, s-au spus poante cu scriitori şi bancuri (domnul Muşina e campion declarat la acest capitol şi nu numai, pentru că toti cei prezenţi au putut constata că poetul este şi un foarte bun dansator, care simte şi înţelege ritmurile noii generaţii).
Tabăra de la Ipoteşti a produs nu doar poeme şi proză, ci şi un Cadavre Exquis de final, cu treizeci şi unu de autori, care a avut ca temă… osteneala (temă propusă de ardeleni, de clujeni mai precis; se înţeleg motivele alegerii…).
Concluzie sobră : ))
Mobilitatea comunicaţională, ideatică şi socială susţine necesitatea organizării în mediile şcolare şi universitare a cursurilor de scriere creatoare - tema dezbaterii din finalul taberei de la Ipoteşti. Facultatea de Litere de la Braşov este un exemplu; cursurile de creative writing se fac în cadrul masteratului de literatură şi comunicare de la Braşov de un deceniu şi jumătate, prin regretatul Gh. Crăciun, Al. Muşina, Mihai Ignat, Caius Dobrescu. La Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, Ruxandra Cesereanu ţine, de cîţiva ani, cursuri şi seminarii. La Bucureşti, a susţinut seminarii de acest fel regretata Irina Nicolau şi continuă Romaniţa Constantinescu. La Timişoara, Vighi şi Marineasa. Îi aşteptăm şi pe alţii să le urmeze exemplul.
Sursa:www.sisif.ro
Gradul zero al actoriei
Iulia Popovici
Observator Cultural, august 2008
Între 11 şi 23 august 2008, regizorul Radu Penciulescu şi coregraful Florin Fieroiu au ţinut la Ipoteşti două ateliere, complementare, de "Inspiraţie şi Revitalizare a Competenţelor Actoriceşti". Parteneri în organizarea workshopului au fost Centrul de Cercetare şi Creaţie Teatrală "Ion Sava" (Teatrul Naţional Bucureşti) şi Memorialul Ipoteşti - Centrul Naţional de Studii "Mihai Eminescu", iar participanţi, 20 de actori, de la teatre din Bucureşti, Cluj, Sibiu, Botoşani sau "independenţi".
Radu Penciulescu i-a fost profesor de regie lui Andrei Şerban (pe care l-a "smuls" de la actorie, la fel cum pe George Banu l-a convins să se mute de la aceeaşi secţie - actorie - la teatrologie). Într-un fel, mă aşteptam (probabil, şi actorii care lucraseră înainte cu Şerban) ca stilul lor de lucru să semene - iar multe dintre exerciţiile lui Penciulescu le întîlnisem înainte la repetiţiile de la Purificare. Pentru unii dintre cursanţi - Ioana Calotă, Mihai Calotă, Alex Nedelcu, Maria Obretin -, care-i fuseseră elevi Sandei Manu, atmosfera de lucru semăna cu cea de la şcoală. Şi Sanda Manu, şi Penciulescu au un umor nebun, iar exemplele lor educative constau de multe ori în bancuri (iar de alte ori, în istorii de teatru vechi de zeci de ani). Penciulescu are o capacitate nesfîrşită de a povesti, fără a cădea niciodată în anecdotică goală.
În zilele noastre, despre Radu Penciulescu afli din cărţi. Coleg de facultate cu Lucian Pintilie, Valeriu Moisescu, Sanda Manu, Mihai Dimiu (mulţi dintre ei, cu origini "burgheze", ceea ce face aproape o minune, în acei ani '50, din faptul că au trecut teferi prin sistem), a terminat şcoala la clasa unui teoretician, intelectual de rasă care nu călcase niciodată pe sau pe lîngă o scenă - George Dem Loghin. După absolvire (1955), a fost regizor angajat la Oradea şi a lucrat la Craiova, unde director tocmai devenise Vlad Mugur. În 1964, a înfiinţat Teatrul Mic şi i-a devenit primul director (post din care şi-a dat demisia în 1969), perioadă în care era şi profesor la Institutul de Teatru (unde existau două clase de regie, una a lui Penciulescu, cealaltă a lui David Esrig), a pus în scenă Doi pe un balansoar (cu Leopoldina Bălănuţă şi Victor Rebengiuc), Richard II, Tango, o dramatizare după Baltagul, Dansul sergentului Musgrave, Regele Lear la Naţional, Woyzeck la Piatra Neamţ, Vicarul la Bulandra. După interzicerea Revizorului lui Pintilie, a căpătat paşaport să lucreze în străinătate (ca şi Pintilie, Ciulei sau alţii, aproape a fost rugat să nu încerce să mai monteze în România). A montat în Suedia, i s-a oferit un post de profesor în Statele Unite, dar s-a întors la Stockholm. A rămas acolo pentru totdeauna. De cîţiva ani, vine constant în România pentru ateliere deschise actorilor (şi, uneori, regizorilor).
Poartă un tricou cu Che Guevara pentru că încă mai crede în ideea de stînga (el, fiu de înalt magistrat, a fost din proprie dorinţă brigadier pe şantierul de la Salva-Vişeu şi reporter la Scînteia - în vremea în care scria despre minerii de la Petroşani, dormea pe un birou la sediul unui ziar local). Dă adeseori exemplul prietenului său, scenograful Theodor Constantinescu, pictor, printre altele, de biserici, care nu cerea niciodată pentru asta altceva decît casă şi masă: de ce-ar avea nevoie cineva de (atît de) mult mai mult decît asta?
N-a fost niciodată refugiat politic şi n-a făcut niciodată din obţinerea unei alte cetăţenii un gest de atitudine. A intrat în PCR în august 1968, în entuziasmul neintervenţiei româneşti în Cehoslovacia. A făcut un pariu (cu actorul Vasile Niţulescu), pecare l-a şi cîştigat: directorul Teatrului Mic n-a rostit în public numele lui Ceauşescu niciodată în acei ani de început ai lui şi nimeni n-a observat.
Îmblînzitorul de actori
Atelierul de la Ipoteşti consta în trei ore şi jumătate, zilnic, de exerciţii şi, în ultimele zile, de lucru pe text (piesele cehoviene şi Aniversarea lui Harold Pinter). Exerciţiile erau de ritm şi coordonare, de prezenţă, de atenţie sau de încredere, în combinaţii de n luate cîte n. Cele dintîi ţintesc o conştientizare sporită a propriului trup, conştientizare ce nu trece prin analiza intelectuală, ci prin apelul la memoria corporală (ceea ce presupune lucrul cu obiecte, inclusiv imaginare), cele de prezenţă şi atenţie sînt destinate activării reflexului "aici şi acum", golirea de balastul mental şi emoţional extrascenic şi conectarea la celălalt - partenerul de scenă (cel mai cunoscut astfel de exerciţiu e "Oglinda": cei doi parteneri stau faţă-n faţă, unul generează mişcările, celălalt trebuind să le "reflecte"; versiunea "în orb" a "Oglinzii" presupune ca cei doi să stea spate în spate, fiecare simţind energia mişcărilor celuilalt şi încercînd să se coordoneze); exerciţiile de încredere (care sînt, inevitabil, şi de atenţie) merg pînă la situaţia în care unul dintre participanţi se lasă să cadă de la o înălţime mai mare sau mai mică (de pe un pian, de pildă...) în braţele celorlalţi, pregătiţi pentru momentul prinderii. Iar povestea din spatele acestui exerciţiu, exemplul din viaţa noastră teatrală de zi cu zi, e fascinant: în Trilogia antică a lui Şerban, Priscilla Smith (Andromaca în partea dedicată Troienelor) îşi dădea drumul de la balcon în braţele femeilor din Troia, care-o primeau ca pe un dar divin, într-o imagine mai puternică decît orice monolog despre puterea de supravieţuire a neamului lui Priam.
"Singura problemă e că nu ştii ce e asta, să fii actor, profesia de actor. Vii în faţa unor oameni şi spui «Eu sînt Ghiţă»: cum faci, te convingi singur că eşti Ghiţă? Nu prea poţi. E o meserie fără scule, scula eşti tu însuţi, nu ai capacitatea obiectivizării. De ce se cheamă artă? Nu vine de la arbitrar? Arta nu există, arta o faci, nu e un proces obiectiv, ci o decizie a unei colectivităţi. Problema e să decizi ce să vorbeşti, cum să vorbeşti - e un proces în devenire. Nu poţi să prinzi clipa; panta rhei, în asta constă actoria", spune Penciulescu. Exerciţiile lui sînt o întoarcere la abecedarul jocului de scenă, la joaca de copil, cu energia omului matur (actoria e un lux, un răsfăţ, nu un drept, iar între actor şi omul de pe stradă diferenţa e una de alertă a conştiinţei şi a atenţiei). Teatrul înseamnă simplitate absolută: adevărul plasării în scenă e gradul zero al actoriei - la fel ca istoria literaturii la Barthes, istoria teatrului e una a formelor de interpretare (actoricească şi regizorală). Actoria (această "scriitură" teatrală) a devenit, la rîndu-i, o falsă evidenţă fabricată pentru a ascunde, într-o fabulaţie credibilă (pentru unii), absenţa realităţii; pretinzînd a "reprezenta" realul, actorul teatrului de azi îşi anunţă declarativ propriul statut ("Uitaţi-vă la mine, sînt actor şi joc viaţa"), într-o demonstraţie de exhibiţionism deloc voalat. Împotriva acestui exhibiţionism luptă pedagogia lui Radu Penciulescu, împotriva stilului, în favoarea întoarcerii la gradul zero al actoriei, umanitatea în banalul ei polivalent.
"Aveam un baston de lemn, ne aşezam în cerc în jurul lui, iar unul dintre colegi explora bastonul, se juca cu el. La sfîrşit, fiecare spunea ce văzuse; unii, de pildă, văzuseră vînătorul cu puşca, omul care-şi prelungeşte fiinţa prin obiect, lucruri la care cel care se juca cu bastonul nici nu se gîndea. Asta se întîmplă pentru că ceea ce vreau eu să se înţeleagă şi ceea ce se înţelege sînt două entităţi total diferite. Teatrul e la fel de impredictibil şi subiectiv ca viaţa."
"Mie nu-mi place teatrul şi nici nu mai fac teatru." Radu Penciulescu crede că-i e frică de public, iar dacă întrebi de ce, răspunsul e, şi el, o poveste: în vremea în care era regizor la Oradea, cînd abia terminase facultatea, întîlnea pe stradă în oraş un bătrîn care vindea flori şi nu vorbea aproape deloc. Iar într-o bună zi a aflat şi istoria acelui om: demult, fusese dresor de lei - şi dintr-odată i se făcuse frică. Probabil, aşa se întîmplă şi cu îmblînzitorii de actori.
P.S. Domnului Penciulescu nu-i plac sentimentalismele ("marmelada", zice el) - şi nici interviurile. În prima mea încercare de a vorbi cu el, la Teatrul Naţional, s-a enervat epocal de la bliţurile unui aparat de fotografiat (nu al meu) şi s-a întors în sala de workshop, lăsîndu-ne cu ochii în soare. Acum n-am încercat să facem nici un fel de interviu, am stat pur şi simplu de vorbă. Generaţia acestor oameni - Radu Penciulescu, Sanda Manu, Valeriu Moisescu, Valeriu Grama, Victor Rebengiuc - crede în cultul prieteniei, nu al celebrităţii.
Sursa:www.agenda.liternet.ro
